Fata rămase un timp cufundată în reflecții. În sfârșit, se hotără:

— Ce-ar fi să reducem raza cercului? Poate că li s-a defectat emițătorul.

— Cu neputință! Dacă am reduce raza fără să micșorăm viteza, am distruge nava cât ai clipi. Să încetinim… să parcurgem apoi distanța de un parsec și jumătate fără anamezon, cu viteza celor mai primitive rachete selenare? Ar însenina să ne apropiem de sistemul nostru solar peste o sută de mii de ani…

— Înțeleg… Dar nu s-ar putea ca ei…

— Nu e cu putință. Timpurile când oamenii puteau să comită neglijențe sau să se înșele pe ei și pe alții au trecut de mult. Acum un asemenea lucru nu se mai poate întâmpla.

— N-am vrut să spun asta. În răspunsul repezit al fetei se simțea că fusese nițeluș jignită. Voiam să spun că poate „Algrab” s-a abătut din drumul său și ne caută și el.

— Nu se putea abate atât de mult. Fără nici o îndoială că a decolat la timpul fixat și calculat cu cea mai mare precizie. Dacă, prin imposibil, ambele lui emițătoare ar fi fost scoase din funcțiune, „Algrab” ar fi pornit să taie cercul pe diametru și atunci l-am fi detectat pe recepția planetară. O eroare nu este posibilă. Iată planeta convențională!

Și Erg Noor făcu un gest spre ecranele de cristal, instalate în firide adânci pe cele patru laturi ale postului de comandă. În bezna nețărmurita ardeau luminițele unei puzderii de stele. Pe cel clintii ecran din stinga trecu rapid în zbor un mic disc cenușiu, abia luminat de astrul său, foarte depărtat de sistemul B-7336-C + 87-A, unde se aflau ei în acel moment.

— Farurile-bombă

„Algrab” ar fi trebuit să ajungă aici acum trei luni… Aceasta înseamnă că — Noor șovăi, de parcă nu s-ar fi încumetat să rostească sentința — a pierit!

— Poate că n-a pierit cbiar, dacă a fost avariat de vreun meteorit și nu mai poate atinge viteza cerută…, replică fata cu părul roșu.